Mă plimb pe zăpada rece cu tălpile goale,
Urmez firul roşu al unei petale sângerânde,
Şi tot aşa continui în nefiinţă printr-un cuvânt…
Mă aştern peste lipsuri potrivind fiecare ac în ghemul său.
Rostogolit de pe stâncă mă descopăr.
Mă las băut în taină de raţiune.
E un pahar imens din care mă revărs
Peste chipuri de lut în visuri de aur.
Plouă cu tăcere într-o lume plină de păsări
O primăvară prea rece pentru lumină…
Râuri îmi inundă sufletul.
Trec încet şi fug cu câte o bucată din mine
Acea păpuşă de sare atrasă de mare…
Am primit din veşnicie doar un cui ruginit,
Sfărâmat de motivele unui început.
Alunecă nisipul peste cioburile de cristal,
Îl opreşte doar gheaţa dintr-o inimă zdruncinată.
Totul devine mult prea greu… până şi apusul…
Conturul ochiului stâng a devenit mat odată cu luna.
Eliberând din minte furtuna a şters orizontul.
Totul s-a restrâns într-o broderie veche,
Model risipit de trei clipe de sete…
Am urcat o scânteie în vârful piramidei
Lăsând-o apoi să cadă am înecat-o
Şi am decis să învii din uitare o filosofie moartă.
Un fir de aer pur pentru o viaţă seacă…
Literele au cunoscut nebunia unui nebun!
Adevărata filozofie…
.jpg)
