EU

Sunt un poet zdrobit de proprii demoni,
Muzele mele sunt lipsurile,
Iar fericirea o găsesc în cuvinte…
Inima mea e un izvor de iluzii.
Trăiesc pentru a oferi şi sufăr căci aştept în zadar…
Simt fiorii iubirii dar nu îndrăznesc să mă aventurez pe culmi necunoscute…
Întotdeauna a fost aşa…
Eu şi o lume de care mă tem,
Eu si tu, despărţiţi de amăgiri…
Eu si eu…
Sunt întreaga lume şi în acelaşi timp nu sunt nimic.
Sunt clipa şi veşnicia…
Sunt o iluzie… ca şi tine de altfel…
Amândoi suntem iluzii ce au ca sursa o singură inimă…
A mea…
Tu eşti inima mea!
Aş vrea să te scot din pieptul meu, să te ucid şi să cunosc realul…
Dar dacă aş face asta aş înceta să mai exist…
Şi ai dispărea şi tu…
Şi atunci, fără tine, ce ar însemna viaţa mea?
Acum când abia te-am cunoscut…
Te-am regăsit ca pe o parte din mine pe care nu o cunoşteam.
Iar acum ai devenit vocea mea…
Ai devenit eu, adică, eşti eu…
Sau eu sunt tu?
Şi dacă nu e nici unul dintre noi, ci suntem doar umbre rătăcite?
Şi dacă noi nu existăm la fel cum nimic în jurul nostru nu există?
Atunci care e rostul atâtor lacrimi şi frământări?
Atâtea întrebări fără răspuns şi atâtea răspunsuri care aşteaptă să fie găsite…
Fii tu răspunsul meu, iar eu voi fi întrebarea ta!
Împreună vom găsi ieşirea şi vom înceta să fim iluzii…