Primul capitiol...

*A dispărut, iar eu nici măcar nu îi cunoşteam numele…*

În sfârşit se făcuse noapte...
Cât de mult aşteptam acest moment, cât de mult îmi doream să-mi găsesc liniştea pierzând timpul prin parcul de la marginea oraşului, când nu se mai găsea picior de om prin acel loc încărcat de mister...
Nu îmi plăcea să ies ziua, mă săturasem să cunosc atâţia oameni pe care nu reuşeam să-i înţeleg. Nu reuşeam să-mi dau seama cum unii pot gândi astfel, cum puteau fi atraşi de nişte lucruri care mie mi se păreau a fi atât de seci, atât de lipsite de importanţă...
Descoperisem cât de frumos poate fi parcul noapte, cât de mult reuşea să mă încarce cu energie, să-mi dea putere sa trec peste zi, aşteptând apusul. Mă îndrăgostisem de acel loc, de acea linişte, de acel mister pe care deşi nu îl înţelegeam încercam să-l descopăr, conştient fiind că nu voi avea nici o izbândă.
În fiecare noapte păşeam parcă fără nici o destinaţie, pe aceleaşi poteci reci, prin aceleaşi locuri, încercând parcă să ies dintr-un labirint al vieţii...
Luna strălucea de parcă cerul luase foc, stelele – adevărate scântei pline de farmec ce transformau parcul într-un tărâm magic. Simţeam o bucurie infinită când priveam cerul, vibra în mine fiecare celulă, simţeam că trăiesc cu adevărat. Încercam să uit de tot ce se întâmplă în jurul meu. Încercam să fac abstracţie de ceilalţi, de întreaga lume. Mi-ar fi plăcut să fiu singurul om de pe Pământ şi chiar asta simţeam în acele momente. Deja mă simţeam singur, deci ce mai conta dacă chiar rămâneam astfel.
Dar iată că acel foc fusese stins de către un nor ce-şi făcuse simţită prezenţa, iar bezna cuprinsese întreaga grădină a Edenului terestru, căci aşa îmi plăcea să numesc acest loc care îmi făcea atât de bine. Mă retrăsesem pe una din băncile din faţa lacului, în centrul parcului... Începuse să plouă, un fulger porni o luptă cu liniştea ce stăpânea până în acel moment. Nu conta că ploua, chiar îmi plăcea... Eram complet ud, dar nu îmi păsa...
Ceea ce la început se dovedise a fi doar o adiere, se transformase acum într-o adevărată furtună. Pomii îşi scuturau grăbiţi petalele florilor... Ningea cu petale albe...
Lacul era înconjurat de aceşti pomi, iar petalele căzute formaseră un covor ieşit parcă din basmele cu zâne... Un nou fulger luminase întregul labirint... Mă ajutase astfel să observ la marginea parcului o siluetă ce se îndrepta spre locul în care eu mă găseam... Reuşisem să disting, pe măsură ce se apropia imaginea unei femei... Printre petalele ce încă cădeau, acea femeie părea o zână. Purta o rochie lungă, neagră... Avea părul lung, blond, era frumoasă, dar ce spun? Era superbă... Ochii erau mari şi albaştrii... Dacă îi priveai aveai impresia că oceanul se oglindeşte în ei, simţeai fiecare val, chiar dacă te aflai la mii de kilometrii de el... In mâini ţinea un trandafir alb, de cristal... Nu am văzut în toată viaţa mea ceva mai frumos...
Îmi readuceam aminte de ce înţelegeau prin frumuseţe oamenii şi nu îmi venea să cred cât de departe erau de adevăr, de adevăratele valori...
Se oprise în faţa mea, doar că era de partea cealaltă a lacului... nu ne despărţeau decât câţiva metrii... Rămăsesem înmărmurit...
Căutam pierdut privirea ei, însă o ocolea de fiecare dată.
Nu mai eram capabil să rostesc nici un cuvânt… Nu mai puteam nici gândi… intrase cu totul în mintea mea şi parcă îmi interzicea să mai cuget…
Nu ştiu dacă din păcate sau din fericire… însă INTRASE ÎN INIMA MEA…
…şi odată cu ea o mulţime de trăiri, sentimente noi, sentimente de care nu mă credeam în stare… Ceea ce până atunci puteam numi o perdea neagră pe ochii mei, o temniţă pentru inima mea, un zid pe care îl ridicasem în jurul meu pentru a mă apăra tocmai de inevitabil, se sfărâmase acum în mii de bucăţi de cristal, aceeaşi substanţă ca şi trandafirul ei, de parca întreaga mea forţă de a mă opune fusese absorbită de el.
Oare ceea ce simţeam se numea DRAGOSTE? Oare chiar eram capabil de astfel de sentimente? Eu, un solitar, simţeam oare nevoia să am pe cineva aproape?
—Eu… Am îndrăznit să murmur, încercând să-i atrag atenţia.
Dar în zadar, privirea îi era pierdută. Privea fără să clipească spre covorul de petale ce ne despărţea. De parca îşi dorea să-l traverseze, dar era conştientă că era totuşi apă… şi din câte ştiu eu mersul pe apa era imposibil. Nu trebuia însă să gândesc astfel, raţiunea nu îţi găsea locul în acel moment, nu făcea decât să mă încurce, aşa că mi-am îndepărtat toate gândurile, toate întrebările şi am început să cred că totul se întâmplă cu adevărat. Recunosc, a fost dificil, dar oare viaţa nu este la fel?
Ea rămase nemişcată, cu privirea ţintuită în acelaşi loc, dar iată că în sfârşit a îndrăznit să mă privească. Nu ştiu dacă era vorba de îndrăzneală, ci mai degrabă acum era timpul pentru aceasta…
Puteam să văd în ochii ei sclipirea ochilor mei şi acest fapt îmi dădea încredere, atât în propria-mi persoana, cât şi în ea, căci trebuie să recunosc aveam nevoie deoarece până atunci nimeni nu reuşise să o dobândească…
Îmi zâmbise… Avea un zâmbet atât de senin, ce exprima atât de multe… Cu o voce suavă, ca de înger îmi spusese:
— Vino!
M-am ridicat de pe acea bancă ce mă ţinuse prizonier timp de aproape un ceas, căci deşi nu mi se păruse că trecuseră mai mult de câteva minute, clepsidra fusese deja întoarsă…
I-am ascultat chemarea… Cât de frumos sună acest cuvânt: „VINO"…
Ea făcuse un prim pas spre mine… se află la doar câţiva milimetrii de apa. Un al doilea pas m-a îngheţat, când am văzut ca acel covor de petale o susţinea… MERGEA PE APE… M-a înfricoşat, dar în acelaşi timp m-a îmbărbătat, deoarece, cu toate că la început făcusem un pas înapoi şi am fost tentat să fug, am îndrăznit să fac acelaşi lucru şi spre uimirea mea… era posibil… Lacul se transformase într-o podea de sticlă sub picioarele mele. Puteam sa observ, sub neaua de petale, acest lucru.
Ne-am apropiat, ajungând să mă aflu la doar o petală de buzele ei… Nu pot să exprim în cuvinte ceea ce am simţit atunci.
Uimirea s-a transformat pe rând în teamă, încredere, spaimă şi mai apoi… în dragoste…
M-a privit în ochi, a rostit câteva cuvinte, pe care însă nu le-am înţeles, din cauza emoţiilor sau pentru că nu erau pe înţelesul meu, sau pentru că nu îmi era dat să înţeleg, după care îmi dărui trandafirul pe care-l adusese şi DISPĂRU!
În acel moment toată magia dispăru odată cu EA: podul de sticlă, trezindu-mă pe neaşteptate în apă, ploaia se opri, în copaci deja nu mai existau petale care să cadă, în caz că furtuna ar reveni, spun reveni pentru ca acea adiere de la început îi lua locul, iar liniştea recâştigă bătălia cu haosul…
—A dispărut, iar eu nici măcar nu îi cunoşteam numele…

INDIFERENTA UCIDE INGERI

DACĂ VREI SĂ TE RĂZBUNI PE CINEVA, FII INDIFERENT!
DACĂ VREI SĂ VEZI CUM CINEVA SUFERĂ, FII INDIFERENT!
DACĂ VREI SĂ UCIZI PE CINEVA IA AMINTE: INDIFERENŢA UCIDE!

Întotdeauna singurătatea duce către un sfârşit tragic, iar drumul spre această singurătate este facilitat de indiferenţa celor din jur.
Adu-ţi aminte de un moment din viaţa ta când te-ai simţit singur:
De exemplu atunci când ai fost atât de bolnav încât ai fost nevoit să lipseşti de la întâlnirea grupului de prieteni din care faci parte… Cum te-ai simţit atunci când ai fost nevoit să rămâi singur? GROAZNIC! Îţi spun eu!
Sau atunci când, într-un loc unde nu cunoşti pe nimeni şi încerci zadarnic să socializezi, eşti respins? Nu ştii cu ce ai greşit, ce faptă groaznică ai făcut de toţi te resping… Cum vei putea să-ţi faci prieteni sau cum vor putea cei din jur să te cunoască cu adevărat înainte să te judece dacă nimeni nu-ţi acordă şansa aceasta?
Cum am spus şi mai sus sunt doar momente… destul de dure, dar momente… Sunt stări trecătoare pe care, din nefericire, mulţi sunt aceia care le trăiesc. Ei bine imaginaţi-vă cum ar fi ca aceste momente să dureze, nu ştiu… un an, mai mulţi sau, în cel mai extrem caz: toată viaţa.
Mulţi îngeri se confruntă cu această maladie : INDIFERENŢA, un izvor nesecat de durere şi tristeţe, cel mai eficace medicament pentru comunicare şi bucurie, dacă acestea ar fi boli incurabile…
Cei ce se lovesc la tot pasul de idioţenia unora, adică de indiferenţa lor, sunt mai ales cei bolnavi…
Când ţi se pune sumbrul diagnostic ai tendinţa să te interiorizezi, să te închizi într-o cochilie, care nu poate fi spartă decât de dragostea celor din jur. Dar unde poţi găsi dragoste dacă toţi te tratează cu indiferenţă? La această întrebare cred că fiecare dintre noi ar trebui să răspundă în felul lui, însă mai ales cu fapte.
Haide-ţi să arătăm că ne pasă sau măcar să ne prefacem, fiindcă astfel ne vom face viaţa mai frumoasă nu numai nouă, ştiind că am făcut o faptă bună, dar mai ales lor, acelor îngeri care au adevărat nevoie de dragostea şi afecţiunea noastră. De ce să-i condamnăm la o suferinţă şi mai mare datorită indiferenţei noastre? De ce să le tăiem aripile cu chicotelile noastre, cu gândurile noastre rele?
Indiferenţa duce la singurătate, prin interiorizare, iar singurătatea poate duce la altceva mult mai grav…
INDIFERENŢA reprezintă, sau mai degrabă ESTE, cea mai crudă manieră de a face pe cineva să sufere.
De ce oare nu ne dăm la timp seama că indiferenţa noastră provoacă atâta suferinţă? Oare chiar este nevoie să o simţim pe pielea noastră pentru a conştientiza ceva ce de mult ar fi trebuit să înţelegem?
Există un proverb vechi de când lumea „CE ŢIE NU-ŢI PLACE / ALTUIA NU-I FACE"… Să ne aducem aminte de aceste cuvinte şi să încercăm să ne punem măcar pentru o clipă în locul lor… Să vedem ce simt acei îngeri atunci când se confruntă cu nepăsarea noastră… Ba mai mult… să medităm la cuvintele lui CHRISTOS : TOT CE VREŢI CA OAMENII SĂ FACĂ PENTRU VOI, FACEŢI ŞI VOI PENTRU EI (Matei 7,12)… Aşadar dacă la rândul nostru am vrea să simţim afecţiunea celorlalţi, să oferim mai întâi această afecţiune sinceră celor care au cu adevărat nevoie de ea.

SĂ NU UITĂM: INDIFERENŢA UCIDE ÎNGERI ŞI ODATĂ CU EI… MURIM ŞI NOI…